Valac, Dac, Român – marile etnonime ale aceluiaşi neam

George Liviu Teleoacă

sursa :http://www.art-emis.ro/analize/338-valac-dac-roman-marile-etnonime-ale-aceluiasi-neam.html

De peste 150 de ani dicţionarele limbii sanscrite şi ulterior cele de mitologie generală spun lumii întregi că, pentru profunzimea vieţii lor religioase, valahii au fost sacralizaţi în ansamlul lor ca zeitate colectivă, denumită Valak-Hilyah în Rig-Veda. Cu toate acestea continuă în mod absurd să se afirme că etnonimul „valac” ne-ar fost atribuit de către slavii veniţi, abia prin secolele VI-IX, pentru a continua în spaţiul carpato-danubiano-pontic lecţiile de vorbire întrerupte în anul 271 d.Chr. odată cu izgonirea romanilor numită politicos retragerea aureliană. Prea a trecut, însă, mult timp de la punerea în circulaţie a acestei explicaţii lipsită de orice temei, pentru a nu respinge ca detestabilă starea de suficienţă arogantă a specialiştilor în filologie, care rămân datori adevărului ştiinţific, dar şi banului public. În ciuda semnalelor primite din partea autodidacţilor, uneori şi sub formă de petiţii, domniile lor refuză în mod sistematic să ia în considerare evidenţe ca cele referitoare la existenţa zeităţilor Valak-Hilyah şi Dakşa atestate cu aproape 4000 de ani în urmă în Rig-Veda. Prea ne este specific tandemul etnonimic „valac-dac” pentru a se ignora în continuare faptul că alături de zeitatea Valac-Hilyah se află la mare preţ în mitologia vedică zeul Dakşa considerat zeu creator, „strămoşul primordial al tuturor fiinţelor lumii”, cum găsim înscris la V. Kernbach. Cu o aceeaşi nepăsare reprobabilă au trecut lingviştii, şi filologii noştri în general, peste faptul că celebrul tandem lexical „valac-dac” se regăseşte nu numai în universul mitic, ci şi între cuvintele de uz comun ale limbii sanscrite: „valaka” având înţelesul de procesiune, iar „dakşa” pe cel de sărbătoare a solstiţiului de iarnă. Atunci cand este adjectiv „dakşa” mai are şi înţelesul de capabil, de priceput. Există şi cuvântul „dikşa”, cu echivalentul românesc „dichis”, care defineşte totalitatea pregătirilor pentru un act religios şi cu toate acestea sutele de cuvinte comune limbii române şi limbii sanscrite, printre care şi cele de mai sus, n-au făcut obiectul cuvenitelor cercetări, în ciuda faptului că, începând cu anul 1909 (sic), lucrări meritorii ale unor autodidacţi au solicitat frecvent studierea şi includerea lor în istoria oficială a limbii române.Pentru vechimea etnonimului Valac, chiar şi numai în zona limbilor romanice, s-a trecut şi se trece cu o aceeaşi neglijenţă condamnabilă peste faptul că Titus Livius şi apoi alţii, printre care Theodor Mommsen (Istoria Romană, Vol I, pag. 35-36), au arătat explicit că în Laţiu există munţii Volsgi şi că a existat o populaţie volscă şi inscripţii ale volscilor. Jalnic este faptul că nu se face nici-o referire la istoria Romei Antice a lui B.G.Neibuhr, pe baza căreia diplomatul francez Félix Colson a reafirmat că latinii au vorbit un dialect valahic. Mărturiile antice, edificatoare în acest sens, ale unora ca Gellius sau Ennius au fost ocolite şi de lingvişti şi de istorici.

Să revenim însă la cuvintele sanscrite de uz comun: „valaka, dakşa şi dikşa” pentru a sublia că alături de teonimele Valak-Hilyah şi Dakşa, întregesc statutul sacru acordat vlahilor din Dacia, şi scot în evidenţă incomensurabila lor anterioritate în raport cu perioada apariţiei primelor scrieri vedice, cum este Rig-Veda datând din prima jumătate a mileniului doi înainte de Cristos. Ca o altă mărturie solidă care atestă vechimea pre-istorică şi prestigiul universal ale etnonimului lor, vlahii au fost şi sunt înscrişi în toate Cărţile Sacre ale omenirii, iar patria lor numită Valahia, a dobândit în imaginarul religios al lumii puritatea şi puterea regeneratoare a celor mai înalţi munţi ai lumii. Consideraţi acoperişul lumii, aceşti munţi poartă numele Himalaia, care este un alt mod de a transcrie cuvântul Valahia, ştiut fiind faptul că atât în limba sanscrită cât şi în limba română trecerea V→M este frecventă. Pe temeiul acestei transformări, V→M, Himalaia prespune la origine forma Hivalaia ca anagramă pentru Valahia. În Islanda aflată de cealalaltă parte a Pământului, venerând peste timp aceeaşi vatră primordială a religiilor, Edde-le germanice denumesc prin substantivul propriu Himli, care este o altă variantă a cuvântului Himalaia, nu numai palatul ceresc construit pe muntele cu acelaşi nume, ci şi lumea regenerată care va fi condusă din acest palat. Pentru realul statut sacru avut în vechime, patria vlaho-dacilor a dobândit un loc aparte în limba franceză, care denumeşte paradisul şi prin sintagma Pays de Cocagne, adică Ţara Kogaionului, cu menţiunea că vechimea numelui Kogaion se corelează cu marea vechime a cuvântului sanscrit „gagana” care înseamnă cer sau atmosferă. De aici şi concluzia că dincolo de orice îndoială, memoria colectivă a lumii păstrează, prin memoria nemuritoare a cuvintelor, amintirea faptului că pentru toată omenirea, de la Est la Vest, Valahia Dacică reprezenta Paradisul, numit Walhalla de străvechea mitologie germanică. Departe de a fi un cuvânt abia pribegit pe la noi, străvechiul nostru etnonim Valac se corelează sub aspect genetic cu ancestrala pereche româno-sanscrită de apelative pentru apa curgătoare avlake-balaha, iar prin credinţa religioasă împinsă până la jertfa de sine a vlahilor, etnonimul Valah se înnobilează şi cu semnificaţia sacră a Stindardului cu cap de lup, numit şi Dragon. Conceput ca o hieroglifă pentru a ilustra numele Dumnezeului transcedental prin sintagma teonimică arhetipală Volco-Black, Dragonul beneficiază de atestare istorică începând cu anul 1120 î.Cr. plasat pe stela funerară a lui Nabukadnezar, aflată în prezent la British Muzeum. Remarcabil este faptul că sub acest semn viguros al identităţii vlahilor descinşi din miturile fundamentale se va derula şi istoria lumii pe larga arie cuprinsă între Persia şi Anglia până în anul 1485 d.Cr., aşa cum a arătat Whitney Smith, fostul director al Institutului American pentru Drapelele Lumii, în tratatul său de vexilologie din anul 1975.

Aşadar, etnonimul Valah nu este o haină uitată pe aici de slavii care ar fi împrumtat-o de la germani, ci un concept cu puternice rădăcini mitice, reconfirmat de istorie, prin care ne definim în faţa lumii, dar şi în faţa lui Dumnezeu. În ciuda faptului că Traian a vrut să ne distrugă fiinţa extirpându-ne marele complex sacru de la Sarmisegetusa, forţa credinţelor religioase acumulate sub semnul Dragonului născut pentru a ne numi Dumnezeul, mai întâi Volco-Blac pe şi apoi Volco-Dlac şi-a contiuat reverberaţia în lume. De aceea nu trebuie să ne mirăm că Dragonul recucereşte lumea prin vigoarea vikingilor şi nici faptul că imperiul creştin a lui Carol cel Mare s-a făurit în preajma anului 800, deci cu mult înainte de Marea Schizmă, sub semnul Dragonului Valahic. Firesc trebuie considerat şi faptul că invazia normandă a Angliei din anul 1066 a avut loc tot sub semnul Dragonului (a se vedea Tapiseria Bayeux). Firesc este Dragonul Roşu pe drapelul Welsh-ilor. După cum bine se vede, arhetipalul cuvânt Valac a dobândit în timp şi forma Dalac sau Dlac, care a pierdut apoi litera „l” pentru a trece în forma Dac. De aici şi îngemănarea întru dumnezeire a celor două etnonime echivalente Valac-Dac specific pentru locuitorii din Valahia Intracarpatică. Pentru vlahii din sudul Dunării cuvântul Vlac a urmat succesiunea de transformări Vlac→Dlac→Trac, iar pentru cei ajunşi în Mesopotamia cuvantul Dlac a fost citit în sens invers pentru a genera cuvântul Caldei numiţi şi Haldei în Cartea proorocului Daniel.Spre deosebire de plăsmuirile lipsite de orice temei privind originea slavă a etnonimului Valac, aceste conexiuni ale etnonimului „valac”, din care provine şi „dac”, bazate pe atestări de mare prestigiu ne conferă din considerente de ordin spiritual statutul de Axis Mundi care ne-a fost recunoscut în mod explicit şi temeinic atât de civilizaţiile din Orient, cât şi de cele din Occident. Poate că în spiritul acestei sacralităţi primordiale trebuie investigată şi originea reală a etnonimului „român” având în vedere că deducerea lui din „romanus” ar presupune un fapt istoric fără precedent în spaţiul cucerit de Imperiul Roman. Dacă vom mai avea în vedere şi marea revoltă a vlaho-tracilor declanşată în anul 257 de Ingenuus, dar continuată pe ambele maluri ale Dunării de Regalian (258-268), care ajunge conducătorul întinsului regat independent dintre Corint şi Vistula, Moravia şi Nipru cu capitala la Sarmisegetusa, nu mai rămâne nimic din presupusa tendinţă a vlaho-dacilor de a renunţa la propriul lor etnonim preamărit în toată lumea, pentru a-l adopta pe cel de „romanus”. Ca profesor de istorie natională, Mihail Kogălniceanu chiar a arătat în plină campanie latinistă că „romano-mania de la Romulus (753 î.Chr.) până la Romulus Augustulus (476 d.Chr.) în loc să susţină cauza românească atrage asupra noastră râsul străinilor”.

moartea lui Harold in batalia de la Hastings 1066Pentru înţelegerea corectă şi deplină a semnificaţiei pe care o are etonimul român, de o importanţă covârşitoare este faptul că cei numiţi vlahi de la Facerea Lumii, vorbind limba română cu dialectele ei, au fost până la sfârşitul secolului XIX, în limitele fostului regat a lui Regalian, populaţia dominantă sub aspect demografic, economic, dar mai ales spiritual. Cu toate fracturile provocate de istoria ulterioară ei încă mai jalonează spaţiul fostului lor regat sub forma unor insule alcătuite din străvechi comuităţi compacte de români situate până la mari distanţe dincolo de graniţele actuale ale României. Pe acest fundal istorico-geografic, total incompatibil cu asumarea la nivel de masă a lui „romanus” cu înţelesul de roman, adică „cel din Roma”, lingviştii aveau datoria profesională de a fi investigat cu prioritate semnificaţia formelor rotacizate „rumăr” păstrată de istro-români, dar mai ales cuvântul „rrëmër” din arhaicul fond traco-illir al limbii albaneze, care total opus urbanului „romanus” este sinonim al cuvântului „vlac” cu conotaţia sa de oier, de unde şi semnificaţia foarte recentă de om de la oi şi fără şcoală. Or, referitor la formele rotacizate există un larg consens între lingvişti (Émile Benveniste, Origines de la formation des noms en indo-européen, Paris, 1962, p. 3-22) conform căruia tipul nominal în r/n este considerat cel mai arhaic vestigiu pentru străvechea flexiune indo-europeană. De aici şi concluzia, surprinzătoare doar la prima vedere, că etnonimul „român”, prin arhaicele sale forme rotacizate „rrëmër” sau „rumăr”, provine cu certitudine din fondul pre-latin. În consecinţă, originea cuvântului român nu mai poate fi explicată pe baza bănuitul „romanus” imaginat în legătură cu „fericirea” de a fi fost umiliţi şi jefuiţi timp de 165 de ani pe o cincime din Dacia Sacra, ci facând apel la cuvinte mult mai vechi atestate în fondul indo-european. Pentru a ne îndrepta spre acest străvechi fond indo-european vom arăta că un foarte mare număr de autori antici (Homer, Herodot, Enniu, Amian, Quintilian, Plaut, Cato, Polibiu, Cicero, Ovidiu etc) şi unii autori din prima parte a evului mediu (Isidor de Sevilla, Papa Nicolae I, Suidas etc) ne-au considerat barbarofoni, adică vorbitori de limbă numită barbară, cu menţiunea că barbare erau considerate şi teritoriile din jumătatea sudică a continentului european alcătuind astăzi zona limbilor romanice.

Prin recuperarea denumirii de „barbare” pentru dialectele vorbite în zona numită azi a limbilor romanice, devine definitorii faptul că ritualul Fraţilor Arvali consacrat zeului Mars era numit Ambarvalia (vezi Dicţionarul de mitologie generală al lui Victor Kernbach), ceea ce arată că denumirea de „barbar” a fost la origini asociată unui concept liturgic (Ambarvalia = Ambarbaria). Depăşind orice aşteptare, se mai constată că denumirea sacră de Arvali este desprinsă chiar din numele ritualului: Amb-Arvali-a. În mod similar poate fi desprins din cuvântul „B-arbar”, segmentul „arbar” care prin trecerea B→M, devine „armar” rostit prin metateză „rrëmër” în albaneză, şi „rumăr” în istro-română. Prin trecerea lui r→n, în limba română se consolidează formele „rumân” sau „român”, iar în limba armână forma „armar” a luat forma „armân”. Foarte uşor se poate constata, însă, că cele două variante „Ambarvalia” şi „Barbar” provin şi ele de la aceeaşi sintagmă teonimică arhetipală Valac-Valac atunci când este abreviată Val-Val, de unde şi formele Bar-Val din Calaretii lui Carol cel mare dupa 800Ambarvalia, dar şi Bar-Bar prin sonorizarea ambilor termeni ai sintagmei. Tot pe seama abrevierii Val-Val devenită Var-Dal, prin trecerea V→D ilustrată mai sus, se explică originea sacră a străvechiului cuvânt dacic Vardal, devenit Ardal sau Ardeal prin pierderea (afereza) lui V iniţial. Pentru moment renunţăm la celelalte conexiuni, care toate pun în valoare importanţa imensă a sintagmei teonimice arhetipale Valac-Valac, pentru a sublinia, încă odată, că pe seama ei au apărut în diferite zone etnonimele „Valac, Trac, Dac, Rumân” perfect interşanjabile prin una şi aceeaşi origine sacră şi că limba română ca limbă Bar-Bară vorbită de purtătorii acestor etnonime este limbă liturgică, dar şi matricea reală a tuturor limbilor romanice. Dacă vom mai constata că Svenska se mai poate scrie (s)Velska, că Vlah se mai poate scrie Helv sau Horv, iar Vlas se mai poate scrie Welsh, dar şi Slav atunci vom mai înţelege că neamurile lumii s-au întemeiat bineştiind că descind din neamul Valahilor, motiv pentru care au făcut din giganticii munţi Himalaia sau oronimul mitic Himli simboluri ale Valahiei.

sinopsis

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: