„De data asta ni se vrea capul! Vor să dispărem fizic…”

14 Iun

– avertizează un mare român, profesorul Ion Coja –

Ion CojaSuflet generos, deschis și sincer. Crescut în spiritul unor valori de excepţie: dragoste de neam și ţară. A adunat la un loc, într-o viaţă de om, speranţe, dar și deziluzii. A înţeles însă că procesele istorice, indiferent unde se petrec ele, sunt influenţate. De cele mai multe ori, de factori externi, care acţionează direct sau indirect. Adică prin interpuși, deseori, de același neam cu noiAre curajul și răspunderea să spună întotdeauna lucrurilor pe nume. Chiar și atunci când este vorba despre subiecte delicate. Brutal de sincer și dureros de adevărat. 

– De ani buni, trăim o criză materială evidentă, dar de ceea ce este și mai grav, trăim o criză morală fără precedent. Societate românească este bulversată de falsele modele care i se oferă suspect de generos, mai ales prin mass-media. Dilentantismul și impostura au invadat întreaga viaţă publică. Este, oare, o consecinţă inevitabilă a „societăţii de consum”, a globalizării și aplatizării conștiinţelor sau un proces indus, cu scopuri bine definite, atât pe termen scurt, cât mai ales pe termen lung? Dumneavoastră ce părere aveţi, domnule profesor?

– Nu poate fi vorba de ceva spontan, necontrolat, nedirijat! Când Petre Roman a desfiinţat Comitetul de Stat pentru Planificare, celebrul CSP, spunând că planificarea este un atribut al societăţii totalitare, comuniste, i-am transmis, prin mai multe declaraţii publice, că, în felul acesta, renunţând la propria noastră planificare, nu facem decât să intrăm sub efectul planificării făcute de alţii, în alte cancelarii ale lumii! Căci oricare om serios și orice ţară serioasă elaborează proiecte pentru viitorul său apropiat sau mai îndepărtat. Planificarea este apanajul inalienabil al suveranităţii! Ca stăpân, numai ca stăpân îţi faci planuri, proiecte. Iar ca slugă, pui în practică planurile altora. Cum a făcut Petre Roman, punând în practică planuri de transformare a noastră în slugi! Petre Roman a lucrat în interiorul planului de pierdere a suveranităţii noastre naţionale. Din această perspectivă, într-adevăr, nu mai aveam nevoie de niciun CSP. Însăși prestaţia lamentabilă, propriu-zis criminală, a lui Petre Roman s-a defășurat după un plan, un proiect elaborat cu mult înainte de decembrie 1989. Vă dau un singur exemplu: în ultimele minute ale guvernării sale, când minerii îl fugăreau prin București, Petre Roman a mai avut timp, pentru ce credeţi? Să semneze destituirea directorului de la Arhivele Naţionale!… De ce a făcut-o? Pentru că o avea în caietul de sarcini primit la investitura de prim-ministru, iar respectivul director era un naţionalist, un istoric patriot care nu ar fi permis jaful din arhive ce s-a dezlănţuit ceva mai târziu, când au început să fie căutate dovezi ale Holocaustului… Alt exemplu: eu am fost senator PDAR, partidul agrarienilor. Eram convins că acest partid a fost înfiinţat de Victor Surdu, după ideea sa, ori a altui agronom din România. Abia după vreo trei ani am aflat că în toate ţările fost socialiste se înfiinţase un partid pereche al PDAR!… Evident, după un proiect, după o planificare. A cui? Nu mai are importanţă! În niciun caz nu era un proiect românesc sau polonez!… Iar procesul de decădere morală la care vă referiţi este un obiectiv extrem de important în strategiile și proiectele care ne vizează fără ca noi să  știm de ele, cine sunt autorii, ce intenţii au… Putem, în cel mai bun caz, să ne dăm seama că nu poate fi vorba de întâmplare, de coincidenţe, ci de lucruri care se leagă logic între ele. Firește, este vorba de logica răului, a destructurării, a disoluţiei!… Acest răspuns la întrebarea dumneavoastră nu eludează faptul că un rol important l-au jucat și trădătorii, cozile de popor! Dar eu pe aceștia nu-i am în vedere atunci când mă gândesc la popor, la neam!

 – Știu că i-aţi evocat cu multă căldură, și în mai multe ocazii, pe Alexandru Graur și pe Petre Ţuţea, oameni pe care îi consideraţi părinţi spirituali, adevărate modele pentru dv., dar și pentru generaţiile trecute. În treacăt fie spus, generaţia mea încă își mai amintește cu mare plăcere de „tabletele” de gramatică românească pe care ni le oferea Al. Graur, la radio, într-un mod cât se poate de acccesibil și util. Puteţi să-i evocaţi pe scurt și, mai ales, în ce a constat influenţa acestor oameni asupra domniei voastre?

– Al.Graur a fost fiul unui „evreu pământean”. I-au dat acest nume evreii din România care, pe la sfârșitul veacului al 19-lea, au ales să fie cetăţeni loiali ai statului român, să se stabilească definitiv în România, să se asimileze în măsura în care acest proces era spontan și natural. Despre acești evrei ne-a vorbit însuși Graur, la curs, la cursul dedicat numelor de persoane, pornind de la detaliul onomastic caracteristic pentru acești evrei: ei au dat copiilor nume românești care nu proveneau din fondul de nume de origine iudaică, gen Gabriel sau Daniel, ci nume ca Nicolae, Constantin,  Ștefan, Alexandru, Aurel etc. Din asta se înţelege cât de liber gândea Graur, liber de orice prejudecată. Avea o singură grijă: adevărul. Fusese comunist încă din 1938. Poziţia sa de om corect, dedicat adevărului, i-a adus multe necazuri din partea comuniștilor habotnici, intriganţi, ahtiaţi după putere, de teapa unui Leonte Răutu. Pe vremea aceea, lunar, profesorii participau obligatoriu la ore de așa-zis „învăţământ politic”. Uneori, aceste lecţii erau conduse de Graur și se transformau imediat în dezbateri de idei știinţifice. De la Graur, la aceste ore de învăţământ așa-zis politic, am deprins argumentele cele mai solide împotriva formalizării și matematizării domeniului lingvistic. Am adăugat și eu alte argumente… Nu mi-l puteam închipui pe Graur susţinând idei sau teze în care să nu creadă. La un astfel de învăţământ politic l-am auzit spunând, de la catedră, că „de-aia mi-e frică mie când aud la radio că se vor face îmbunătăţiri!” După 1990, am aflat că Al. Graur, când a văzut că mi se pun piedici la angajarea ca asistent universitar, deoarece nu aveam dosar politic bun, a ameninţat că-și dă demisia din învăţământ dacă nu se ia în consideraţie voinţa sa de a mă angaja ca asistent… Viaţa mea ar fi fost cu totul alta! Mă bucur să mă simt dator la un astfel de om! Ca și în cazul lui Petre Ţuţea… Cred că l-am cunoscut prin 1970… Îl  știam din vedere și mi-era antipatic. L-am ocolit o vreme. Mi s-a părut prea gălăgios. Era mereu înconjurat de tineri de vârsta mea, dintre care câţiva mi-erau bine cunoscuţi câte parale făceau!… După o vreme, Ţuţea a rămas singur în holul de la Athenée Pallace, unde își bea zilnic cafeaua. I-o oferea gratis nea Nicolae, un chelner bătrân care știa cu cine are de-a face… Într-o zi ne-am nimerit la aceeași masă, numitorul comun fiind Florin Pucă, adică prietenul comun. Am stat de vorbă până ne-au dat afară din restaurant, trecut de miezul nopţii… Ţuţea mi-a dat argumentele cele mai convingătoare pentru sentimentul în care am fost crescut de părinţii mei, oameni simpli, veniţi de la ţară: mulţumirea, satisfacţia de a mă ști român… Ţuţea a teoretizat acest sentiment, l-a transformat în idee, judicios argumentată. Așa am ajuns la descoperirea că, prin legionari, noi, românii, am dat umanităţii câteva modele sublime de comportament civic. În primul rând, Căpitanul!… Moţa și Marin… Nicadorii… Decemvirii… O justă înţelegere a epocii respective se poate face împărţind lumea românească după acest criteriu: capacitatea de a înţelege rostul înalt al Mișcării Legionare. Unii au avut organ pentru a pricepe noutatea și profunzimea (sau înălţimea!) gândirii și acţiunii legionare, alţii n-au avut această capacitate. Pe aceștia trebuie să-i privești ca pe niște persoane cu handicap! Nu ca pe niște adversari de idei!

– Karl Marx – filosof studiat și azi în universităţile care se respectă, studiat nu numai din perspectiva istoriei filosofiei, dar mai ales din punct de vedere al conţinutului doctrinei pe care a întemeiat-o alături de Engels  considera că „acumulările cantitative pregătesc saltul calitativ”. Privit din perspectivă istorică, „saltul”este un proces ciclic inevitabil. Temporal vorbind, nu cred că mai este mult până la acel moment. Istoria, privită din perspectivă filosofică, este un continuu proces de „negare a negaţiei”. Văzând și trăind în mod direct ceea ce se întâmplă acum și aici, știind și care ne sunt „acumulările cantitative” din ultimii 20 de ani, care credeţi că vor fi consecinţele pentru statul român, după acel momen inevitabil al „saltului”?

– Momentul 1989 o fi fost un salt, dar a fost un salt în gol!…Nu  știu dacă este adevărată teza marxistă, cu acumulările cantitative, teză preluată, dacă nu mă înșel, de la Hegel… Oricum, după 1990 nu prea văd ce acumulări cantitative s-au produs. Dimpotrivă, pierderi în toate planurile s-au produs!… O adevărată hemoragie! Suntem, mai mult ca oricând în ultimii 200 de ani, în cumpănă cu pieirea! Nu sunt de acord cu fonfăiţii care fac pe moraliștii și consideră că noi, românii, suntem principalii vinovaţi!… Un asemenea diagnostic ne îndepărtează de identificarea cauzei și, deci, ne îndepărtează de găsirea remediului! Or, în realitate, noi suntem un popor și un stat agresate! Nu de ieri, de alaltăieri, ci de câteva decenii bune, ca să nu zic secole!… Am fost foarte conștient de asta atunci când am înfiinţat Liga pentru Combaterea Anti-Românismului LICAR. Cei care ne agresează azi nu vor să ne ocupe și să ne pună la muncă pentru ei, așa cum, bunăoară, a fost modelul clasic de agresiune, bunăoară cea otomană. Sau modelul rusesc, care a avut ţintă sufletul nostru românesc, să-l părăsim, să ne facem ruși! De data asta, ni se vrea capul! Vor să dispărem fizic de pe aceste meleaguri! În cazul cel mai bun, să părăsim ţara, cum ne îndeamnă însuși președintele ţării… Ne vor căzuţi în fundul prăpastiei! În aceste condiţii, una din două: primejdia de moarte se va împlini până la capăt, sau poate să genereze reacţia de apărare, acea reacţie firească la orice fiinţă. Potrivit vorbei românești „mor cu el de gât”! Trebuie, deci, să ne pregătim pentru această reacţie, să ne organizăm viaţa în acest sens, astfel încât răuvoitorii noștri să ia aminte și să bată în retragere! Inamicii noștri, care împing prea departe ura și antipatia lor, e timpul să priceapă că începe să fie riscantă meseria de dușman al neamului românesc!

– Despre rolul elitelor în evoluţia societăţii au scris în special Vilfredo Pareto și Gaetano Mosca, iar la noi, Tudor Vianu. Dumneavoastră sunteţi o prezenţă activă în viaţa  știinţifică și academică, iar din această perspectivă, v-a  ruga să ne indicaţi câteva repere din rândul elitelor de azi, de aici, de pe mioriticul plai, și mai ales ce ne oferă ele nouă, vulgului, „stupid people” cum ne definea cineva, mai puţin inspirat – eu i-aș zice chiar cu intenţie peiorativă – în urmă cu mai bine de un deceniu.

– Modele?…Eu am avut și alte modele, puţin sau deloc cunoscute publicului. Cum ar fi Constantin Boceanu… Fost director al închisorii Văcăre ti!… Când m-am arătat mirat că un om ca el a putut fi director de închisoare, mi-a deschis ochii: pe vremea aceea, erai director de închisoare numai după câţiva ani de magistratură ireproșabilă. Prin el am cunoscut elita românească de odinioară, consistenţa aristocraţiei românești, a boierimii, pe care unii politruci nefericiţi, ca Paul Georgescu sau Petru Dumitriu, nu au înţeles-o sau nu au cunoscut-o! Dar a existat o aristocraţie autentică românească, ar trebui recuperată, cu grija de a o distinge de venituri (plural de la venitură!, nu de la venit…), de ciocoi, de venetici… Chiar și azi am modele, persoane la a căror ţinută morală aspir sau regret că nu mai am vreme să ajung… Să dau și câteva nume? Doctorul Tiberiu Turculeţ… Dintre persoanele cunoscute, aș numi modele pe generalul Ioan Costaș, din Basarabia, pe istoricii Gheorghe Buzatu și Ioan Scurtu. Nu e deloc întâmplător că cei doi istorici, dintre care, dureors, unul ne-a păsărit înainte de vreme, nu au încăput sub bolta Academiei Române… Istoricii ajunși academicieni excelează prin grija de a ocoli subiectele riscante pentru cariera unui autor, cum ar fi legionarii, Antonescu, așa-zisul Holocaust, Ceaușescu… Dintre tinerii pe care îi cunosc, Marian Munteanu sau Dan Dungaciu… L-aș  numi și pe Miron Scorobete, autorul clujean al volumului „DaciaEdenică”, o carte care va intra în definiţia neamului românesc, alături de alte câteva, nu foarte multe… Sper să capete circulaţia și notorietatea pe care o merită, câtă vreme autorul mai este în viaţă! Și, de ce nu?, doctorul Aurel Coja, fratele meu mai mare, care mi-a fost model de când mă știu!… La multe prostii m-a învăţat! Când am intrat la facultate, mi-a trimis o scrisoare în care mă atenţiona că, numai în anii următori, de studenţie, mi se îngăduie să fac ceea ce nu voi mai putea face niciodată după aceea! Dacă-ţi vine cheful să te urci în vârful unui stâlp, numai acum, câtă vreme ești student, o poţi face!… I-am urmat sfatul de câteva ori, sfatul și pilda! Nu știu dacă eu însumi sunt un model pentru alţii… Am avut în vedere această postură, măcar ca părinte, să contez, pentru copiii mei! Drept care m-am ferit în mod programatic să cad în păcat. Am greșit deseori, dar nu sunt greșeli de care să-mi roșească obrazul! Nici al meu, nici al copiilor, sau al eventualilor simpatizanţi… În oarecare măsură mi-am planificat viaţa… Cu o singură excepţie: nu-mi vine să-mi planific moartea. Nu mă pot gândi la cumătra cu toată seriozitatea, măcar că am trecut de mult de vârsta la care s-a prăpădit bietul tata…

– Petre Ţuţea, pe care eu l-am auzit vorbind pentru prima dată în primii ani după decembrie 1989, și care m-a cucerit prin harul și vivacitatea sa, considera că un om de dreapta este un „român absolut”. De fapt, ce ar trebui să înţelegem prin această dreaptă naţională, pentru că, la noi – s-ar putea să greșesc – dar am impresia că nu există o graniţă, o delimitare între dreapta, stânga, centru… Nu mai vorbesc de ușurinţa cu care unii politicieni trec de la stânga la dreapta, și viceversa. Dar asta este în primul rând o problemă de caracter, de conștiinţă, și nu de convingeri politice. Percepţia mea asupra doctrinelor românești de azi este aceea că ele nu sunt încă nici conceptual bine definite. Domnule profesor, dumneavoastră vă consideraţi un om de dreapta? De ce?

– Expresia „român absolut” Petre Ţuţea a folosit-o referindu-se la aromâni, la macedo-românii din Mișcarea legionară, la comportamentul lor în detenţia comunistă. Eu nu mă consider mai mult de dreapta decât de stânga. Încă nu m-am hotărît. Mă consider și aspir să fiu naţionalist! și nu mi-a  permite să spun că naţionalismul este o caracteristică exclusiv a dreptei! Dimpotrivă, insist și subliniez de câte ori se ivește prilejul: naţionalismul nu respinge politica de stânga în mod obligatoriu, încă din teorie. Nu este monopolul unui partid anume, al unei ideologii anumite! Luaţi exemplul unor naţionaliști de stânga din America Latină. Eu unul nu practic distincţia aceasta. A merge încă o dată pe mâna lui Ţuţea: un om normal este de stânga la tinereţe, iar când se maturizează devine de dreapta. Cu menţiunea că, la mine, probabil, ordinea s-a inversat: am început prin a fi de dreapta și așa am rămas până în decembrie 1989. Adică, pe vremea comuniștilor m-am simţit în opoziţie și, deci, de dreapta. După 1990, când am văzut câte haimanale se dau de dreapta, când am asistat la atacul acestora la adresa statului, la adresa interesului naţional, m-am manifestat deseori ca și când aș fi fost de stânga. Repet: opoziţia corectă este între naţionaliști și anti-naţionaliști. Între patrioţi și trădători. Între profesioniști autentici șișimpostori.

– În altă ordine de idei,  știu că aţi fost acuzat de anti-semitism, că aveaţi chiar un proces intentat prin 2009, care se baza pe acuzaţia că aţi fi negat Holocaustul. În opinia mea, un om care îl consideră ca unul dintre părinţii săi spirituali pe un evreu – Alexandru Graur a fost evreu – nu cred că poate fi considerat un anti-semit. Este o chestiune de logică elementară. Ce ne puteţi spune însă despre acel proces? S-a încheiat? Cum anume?

– Sunt mai multe procese. Cele împotriva mea s-au încheiat fără a ajunge în instanţă, acuzaţiile respective dovedindu-se a fi neîntemeiate. Dar am deschis și eu proces împotriva unor așa-ziși lideri evrei. I-am acuzat de calomnie. Cu dovezi mult mai serioase. Am făcut câteva greșeli de strategie, căci l-am dat în judecată și pe Aurel Vainer, președintele comunităţii evreiești. Or, acesta, ca parlamentar, are imunitate. Pregătesc alt proces, împotriva comunităţii evreiești, dacă aceasta va continua să blocheze accesul la arhivele sale. Arhivele noastre sunt la dispoziţia oricărui cercetător evreu. Arhivele evreiești sunt ţinute sub șapte lacăte!

– Dumneavoastră aţi invocat, la un moment dat, pentru elucidarea unor importante aspecte privind Holocaustul, „Memoriile” scrise de Wilhelm Filderman, fost lider al comunităţii evreiești din România, în perioada interbelică și apoi antonesciană, un om care a dispus prin testament, ca acele „Memorii” să fie donate, după moartea sa, Academiei Române. Se pare că – spuneaţi dv. – acele scrieri au luat alt drum. Agenţi ai Mossad-ului le-ar fi ridicat și dus în Israel. De ce atâta interes din partea unui serviciu secret pentru acele scrieri?

– Pentru că autorul acestor memorii este martorul cel mai important al celor petrecute în România, în mod special în Transnistria. Din alte documente rămase de la Wilhelm Filderman, liderul evreimii românești, rezultă clar părerea și mărturia sa: în România nu a fost Holocaust, și nici prigoană antievreiască, iar Ion Antonescu a fost un protector al evreilor!

– La final, domnule profesor, v-aș ruga să-mi spuneţi dacă mai credeţi sincer că acest popor se va mai ridica la acea statură morală și acel respect de care se bucura cândva! Ne pleacă copiii prin cele străinătăţi, mamele își abandonează pruncii proaspăt născuţi, oamenii mor cu zile prin spitale, rata abandonului școlar crește alarmant și, în aceeași proporţie, și analfabetismul, prăpastia între cei bogaţi și săraci se adâncește și, pe zi ce trece, revizionismul și iredentismul maghiar găsesc acum cel mai propice câmp de manifestare… Mai avem vreo șansă? Care este calea?

– Cunoașteţi vorba cum că în tot răul e și un bine! Traversăm o perioadă foarte grea. Ea ne ajută însă să distingem grâul de neghină. Este o perioadă în care fiecare arată măsura consistenţei sale morale, civice. Iar în privinţa românilor care au plecat să muncească sau să trăiască în Occident, partea bună este că, în felul acesta, prin contact direct cu lumea civilizată, românii vor descoperi că sunt cel puţin egalii celorlalţi. Se vor vindeca de complexul de inferioritate pe care l-au avut și pe care o bună parte din mass-media îl cultivă pur și simplu printre noi, în mentalul românesc colectiv. Nu avem niciun motiv temeinic să stăm timoraţi și sfiiţi dinaintea altor culturi și civilizaţii. Iiar ca persoane, ca indivizi, aproape întotdeauna românii sunt remarcabili, sunt plăcuţi și interesanţi. Străinii ne descoperă cu uimire. Deci am o părere optimistă cu privire la viitorul nostru. Cu condiţia ca românii să priceapă că trăim într-o lume anormală, că trebuie să ne organizăm, să elaborăm o strategie naţională de supravieţuire, să reacţionăm în maniera lui Avram Iancu faţă de cei ce ne vor capul! Toleranţa este o atitudine potrivită faţă de persoane slabe, care au nevoie de un ajutor. Dar faţă de cel care te atacă, faţă de cel care vrea să te scoată din casa și din propria ta istorie, nici vorbă nu mai poate fi de toleranţă. Mâna pe par! Sau, în termeni mai poetici, „aux armes, citoyens”!

 Nicolae Balint

 sursa: ziarulnatiunea.ro

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: